Mai presus de moarte in Iubire

"Mai presus de moarte, in Iubire"

un film despre Ioan Alexandru,
de Silviu Despa.

Co-fondator , impreuna cu Ioan Alexandru, al miscarii PRO VITA din Romania, Silviu Despa (sil_despa@yahoo.com) realizatorul filmului

Mai presus de moarte in iubire

a lucrat si colaborat mai bine de 10 ani cu Ioan Alexandru, cunoscandu-l indeaproape in diversele sale ipostaze de poet, profesor, orator, eseist si senator. Experienta acestei relatii exceptionale este reconstituita in acest film prin documente video, audio si scrise in mare parte inedite, dintr-un unghi deopotriva personal si autentic.


Petre Tutea
"Doi oameni laici au vorbit religios universitar:
Nae Ionescu si Ioan Alexandru.
Il iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru...
A indraznit nelimitat."



Pr. Constantin Galeriu

"Ioan Alexandru si-a trait suferinta
precum o cruce spre inviere."

Nota: Daca sunteti interesati in achizitionarea unei copii a filmului in format CD, DVD sau VHS, puteti sa ne contactati la adresa de e-mail: sil_despa@yahoo.com pentru a stabili felul si conditiile in care puteti intra in posesia filmului.
Daca sunteti interesati in organizarea unei proiectii in comunitati locale a filmului, va rog sa ne contactati: sil_despa@yahoo.com
Silviu Despa, realizatorul filmului

Invitatia adresata lui Ioan Alexandru din partea Congresului Mondial pentru Salvarea Vietii.

Interviul cu Silviu Despa, co-fondator Pro Vita, publicat de Provita Media:

„Ioan Alexandru, ca poet creştin, avea harul să susţină valoarea vieţii"


-Cum s-a format mişcarea pro-vita în România?

Tocmai lucrez la o carte despre misiunea creştină a lui Ioan Alexandru şi am găsit notiţele de la interviul ce mi l-a acordat imediat după ce s-a întors de la Oslo unde a participat la Congresul Mondial pentru Salvarea Vieţii între 9 şi 13 mai 1990. Aici s-a formulat o declaraţie care s-a trimis la O.N.U.: Declaraţia drepturilor copilului nenăscut. Ioan Alexandru la acest Congres a contribuit cu un referat care a avut un succes extraordinar. Temele abordate în referat au fost Sfânta Treime, castitatea şi Puterea rugăciunii. Tot atunci Ioan Alexandru a aflat că România se afla printre ţările cu cea mai ridicata rată a avorturilor din lume. Întors în ţară, m-a invitat acasă la el să-mi povestească impresiile lăsate de acest Congres. La sfârşitul convorbirii mi-a spus ca astăzi înfiinţăm o mişcare Pro Vita de salvare a vieţii în România şi am să-l citez: „Nu putem amâna nici cu o ora înfiinţarea pentru că poate într-o oră amânată mor nişte copii. O înfiinţăm imediat, imediat. Şi imediatul înseamnă acum. A salva viaţa cuiva imediat înseamnă să o salvezi acum ori niciodată.” Aceasta a fost scânteia care a aprins pasiunea pentru pruncul nenăscut dar şi compasiunea pentru femeile minţite în ce priveşte viaţa pe care o poartă în pântec. În aceeaşi săptămână, în data de 15 mai 1990, am purces la formarea unei structuri organizate a acestei mişcări, la sfârşitul unui curs de la Universitate, cu participarea studenţilor şi celor care frecventam cursul facultativ. S-a hotărât ca patron spiritual să fie Constantin Brancoveanu împreună cu cei 11 copii, „martir şi părinte al neamului”.

-Care a fost contribuţia poetului si omului de cultura Ioan Alexandru?


-Este evident că a fost fundamentală. El este rădăcina întregului arbore de organizaţii de tip pro viaţă din România. Ca poet creştin, avea harul să susţină valoarea vieţii cu darul poetic pe care i-l dăduse Dumnezeu. Ca om de cultura, a ştiut să racordeze spiritualitatea românească la cotidianul acelor timpuri.

-De cine a fost susţinut în Parlament în poziţia sa pro-vita? De ce nu a fost susţinut?

- Deşi încă de la constituirea organizaţiei pro vita am făcut cunoscut că aceasta se adresează tuturor partidelor şi confesiunilor, tuturor acelora ce vor să salveze viaţa, Ioan Alexandru nu a fost susţinut nici măcar de propriul partid care avea în titulatura sa „creştin-democrat” şi în care ne-am implicat după revoluţie. Aş vrea să menţionez că Ioan Alexandru a avut o contribuţie fundamentală la înfiinţarea PNTCD, făcând joncţiunea între primul partid născut din revoluţia din ’89, partid de factură creştin-democrată şi partidul istoric naţional-ţărănesc format de foşti deţinuţi politici. El a fost cel care în ’90 la Bruxelles, prin acest partid, a racordat România la internaţionala creştin-democrată.

Dar să revin. Am organizat prima conferinţă pro vita publică la Universitate, urmată de un miting la care au participat alături de el, ca parlamentari, Matei Boilă şi, cred, Petre Dugulescu, iar din partea Bisericii Ortodoxe a fost pr.Constantin Galeriu şi, bineînţeles, studenţi şi tineret. Nu a fost susţinut de nici un partid din motive electorale şi de imagine, crezându-se că acest demers pro vita va fi asociat cu politica demografică din timpul dictaturii regimului ceauşist. De altfel, aşa s-a şi întâmplat mai târziu, când s-a propus o iniţiativă legislativă de interzicere a avorturilor din partea senatorului Ioan Moisin. În anul 1995 când Ioan Alexandru era bolnav în Bonn am făcut lobby în Parlamentul României pentru o lege în favoarea vieţii şi familiei care descuraja practica avortului iar de ziua de 1 iunie a acelui an am adunat semnături de adeziune de la parlamentari din diferite partide politice care au susţinut cauza copilului nenăscut. Aceştia făceau parte din grupul de rugăciune din Parlamentul României. Aş putea sa nominalizez pe Matei Boilă, Alexandru Paleologu, Petru Dugulescu, Ioan Roman, Tudor Duncă, Ion Berciu şi alţii.



„Am văzut imagini de groază cu copii muribunzi uitaţi de lume în gările şi orfelinatele comuniste”


-Care au fost organizaţiile pro-vita, în 1990, şi ce-şi propuneau?


-Daca ţinem cont de cronologia apariţiei organizaţiilor care au militat pentru viaţă din ’90, aş dori să încep şi să menţionez contribuţia pe care a avut-o un britanic, Alfred Gregory Eagers, pentru salvarea vieţii copiilor nimănui, abandonaţi în orfelinatele comuniste. Pictor cu convingeri creştine şi pasionat de România ce reprezenta organizaţia Caring for Life International, a venit cu tiruri de ajutoare şi suport medical pentru salvarea vieţii copiilor pentru care şansa de supravieţuire era minimă. Am colaborat un timp cu el. L-am cunoscut în casa lui Ioan Alexandru. Atunci am văzut imagini de groază cu copii muribunzi uitaţi de lume în gările şi orfelinatele comuniste. Tot în acea perioada l-am cunoscut şi am colaborat cu Emanuel Cosmovici, care reprezenta organizaţia catolica Caritas. L-a invitat în ţară pe Jean Vanier, un canadian creştin, care şi-a dedicat viaţa celor cu handicap şi a creat Arca, o organizaţie de salvare a vieţii şi sufletelor acestor oameni marginalizaţi de societate. Asociaţia noastră Pro Vita iniţial a fost înscrisă cu sediu la casa parohială a Bisericii Sf. Gheorghe cel Nou iar mai apoi am primit un sediu într-un bloc de la poalele Patriarhiei, locul de rugăciune şi întâlnirile cu membri rămânând mormântul lui Brâncoveanu şi pridvorul Bisericii Sf. Gheorghe. Au venit apoi câţiva activişti pro life americani, din care s-a distins un cuplu de misionari, William şi Peggy Desloge, care s-au alăturat nouă. Au venit cu materiale şi am elaborat împreună o strategie de consiliere în camerele post- şi pre-avort ale spitalelor din Bucureşti. Mai târziu se vor stabili în Braşov, unde pun pe picioare o casă maternală şi un studio video. La puţin timp, după ce Ioan Alexandru s-a îmbolnăvit, controlul Asociatiei Pro Vita a fost preluat de către preotul Tanase Nicolae, care mai înfiinţase în zona Vălenii de Munte o asociaţie „Pro vita pentru născuti şi nenăscuţi”. Activitatea ei s-a limitat apoi la susţinerea celei din provincie. În această situaţie, am creat primul centru de consiliere pre- şi post-avort din ţară în care voluntarii informau despre stadiile de dezvoltare a copilului în pântecele matern, riscurile la care se supune femeia datorita avortului şi date despre planificarea naturală a familiei precum şi oferte de consiliere şi ajutor femeilor aflate în criză de sarcină. Tot atunci am început lobby-ul pentru a influenţa legislaţia ţării în favoarea vieţii şi familiei. În acest scop, am pus la dispoziţia membrilor Parlamentului şi mass-media materiale, respectiv proiecte de legi care pledează pentru viaţă şi familie. În acest demers , pe lângă Peggy şi Billy Desloge ,am avut suportul şi experienţa organizaţiei Global Parteners, o altă iniţiativă americană. Într-o fază ulterioară m-am dedicat proiectelor media lăsând activităţile de consiliere în răspunderea Clinicii Pro Vita.

Apeluri ale grupului de rugaciune din Parlament din anii 1996 si 1997 cu prilejul zilei de 1 iunie pentru sensibilizarea romanilor asupra ratei avorturilor si dreptului copilului nenascut in spiritul moralei crestine.

Comunicarea de interdictie a accesului in Parlamentul Romaniei

-Cunoaşteţi vreun susţinător din acea perioada a ideilor pro-vita, pe lângă poetul Ioan Alexandru?

-Erau desigur persoane particulare, în primul rând cei care am constituit mişcarea. Aceştia proveneau din diferite confesiuni creştine precum Dr. Mihai Oprescu, Victor Negară, Aurel Simionescu, preotul Tanase Nicolae, Matei Aurel, Nelu Marcu, Gabriel Klimowicz şi mulţi alţii. Există o simţire comună în spiritul valorilor creştine care ne legau. Ştiam în numele cui vrem să salvăm viaţă şi sufletele acestor nevinovaţi. Am fost însufleţiţi de Ioan Alexandru prin harul cuvântului său şi rugăciunile ridicate la cer pentru pruncuţi. Mai erau şi cei din grupul de rugăciune din Parlamentul României pe care o parte din ei i-am pomenit. Părintele Constantin Galeriu, personalitate proeminenta a Biserici Ortodoxe, înainteşi după revoluţie, a fost de asemenea un susţinător ardent al vieţii nenăscuţilor, precum şi pr. Ilie Moldovan şi Pr. Vasile Mihoc din Sibiu.

„Veneam dintr-o lume fără educaţie în ce priveşte respectul faţă de viaţă”

- Cum explicaţi faptul că, după liberalizarea avortului în România, în 1989, situaţia a devenit explozivă, cu aproape 1 milion de avorturi pe an oficial (şi poate neoficial erau chiar mai multe), şi nici un partid politic sau nici un om politic nu a tras un semnal de alarmă, nu a reuşit să iniţieze vreun proiect de lege prin care stopeze măcar excesele?

-Ştiţi foarte bine că prima lege care au dat-o politicienii după revoluţie a fost liberalizarea avorturilor. Democraţia şi libertatea a fost asociată, în rândul unui segment de populaţie fără credinţa, cu imoralitatea şi iresponsabilitatea faţă de viaţa celuilalt . Veneam dintr-o lume fără educaţie în ce priveşte respectul faţă de viaţă. O lume fără Dumnezeu, lipsită de sens spiritual. Dictatura comunista a interzis avorturile din motive demografice, de propăşire a forţei de muncă, nu din respect pentru sanctitatea vieţii. Oamenii erau constrânşi de o lege şi atât. Aşa ca aceasta situaţie explozivă se datorează liberalizării avorturilor la un moment când naţiunea română trăia, în marea ei majoritate, într-o lipsă totală de sens spiritual. Acest demers cu consecinţe nebănuite pentru România a primit girul dat de preşedintele ţării de atunci prin semnarea Decretului nr.1 punctul 8 din decembrie 89. Am recomandat printr-o intervenţie scrisă la Preşedinţia României căi de diminuare a ratei avorturilor efectuate la cerere, însă nu am primit nici un răspuns. Avortul putea fi limitat şi descurajat printr-o lege a consimţământului informat astfel încât să nu fi ajuns la situaţia ca România să fie prima ţară in lume la omorârea pruncilor.

Solicitarea de audienta la presedintele Romaniei in vederea gasirii unei solutii de limitare a ratei avorturilor.

Comunicatul catre Rompres in urma neonorarii solicitarii de mai sus

-Ce cunoaşteţi despre atitudinile şi practicile medicilor ginecologi români care s-au pronunţat public împotriva avortului? Există asemenea medici, care să fi creat o atitudine a breslei?

-Sunt prea puţini şi neconvingători. Am cunoscut şi îndemnat pe dr. Cristina Valea la un asemenea demers public pe care l-a şi făcut. Nu ştiu să fi avut vreun rezultat practic.

-Ce acţiuni, în mod concret, ar putea fi făcute de către susţinătorii pro-vita în prezent, în România, astfel încât efectele activităţii lor să se cunoască?

- Sunt câteva domenii în care, în mod concret, organizaţiile non-guvernamentale de tip pro-vita pot fi eficiente: educaţia pentru viaţă în scoli, consilierea femeilor în criză de sarcină, oferirea de ajutor moral şi material femeilor însărcinate, case maternale, adopţia copiilor abandonaţi, livrarea de informaţii în mass-media despre realitatea şi consecinţele avortului, propunerea de proiecte legislative care pledează pentru viaţă şi familie şi bineînţeles înainte de toate misiunea pe care o are fiecare creştin, indiferent de biserica din care face parte, să facă cunoscut temeiul pentru care dorim să salvăm o viaţă de om, anume pentru eternitate şi pentru Hristos Domnul vieţii.